Teatrul Apropo

Cronica unei sinucideri anunțate

Testament - Cronica unei sinucideri anunțate (Yorick)

de Dana Ionescu

„Nu e puţin lucru să aduni într-o piesă atâtea angoase ale omului de azi, atâtea dintre întrebările şi luptelele cu o lume în care în care se joacă după reguli, în care supravieţuirea are un preţ şi trebuie învăţată în fiecare zi. Nu e puţin lucru să scrii un text dramatic în care lumea noastră să se contureze realist, nuanţat, din replici credibile, care rezistă pe scenă, au forţă şi problematizează. Un astfel de text a scris Radu Popescu în urmă cu câţiva ani, după care l-a şi montat.

„Testament” îşi începe a doua viaţă vara asta. La Teatrul de Artă a avut loc weekendul trecut avanpremiera spectacolului omonim, a doua montare după acest text, semnată de dramaturgul însuşi, o montare bine ţinută sub control, un spectacol cu întrebări pentru spectatorii de toate felurile.

Avantajul principal al piesei este povestea bine definită, trasată cu tuşe sigure, despre două tinere singure şi însingurate, rămase fără busolă, care se cunosc la un moment dat. Avantajul principal al noului spectacol acum este simplitatea, datorată unei concepţii coerente şi unor tinere actriţe care-şi stăpânesc personajele. Este suficient pentru ca montarea să captiveze un public în căutare de poveşti şi de răspunsuri la întrebări despre propria lui lume. De la „Testament” spectatorii ies, aşa cum am văzut sâmbătă seara, cu destule nedumeriri şi cu o senzaţie de neputinţă deloc confortabilă.

Într-o oră şi jumătate, spectacolul se desfăşoară într-un decor discret, mobil, din două jumătăţi de cerc separate, care din când în când, semnificativ, se unesc și care sunt multifuncționale. În spatele jumătăţilor albe, o cruce mare, tot albă, pe care se vor proiecta imagini mai mult sau mai puţin abstracte, îţi atrage privirea încă dinainte să înceapă reprezentaţia şi până după ce se încheie. Ce sens are crucea în viaţa celor două personaje? Ce rol joacă religia în existenţa lor, în personalitatea lor, în nefericirea lor? Sunt două dintre întrebările cele mai importante la care regizorul ne trimite să ne gândim după ce ne spune, simplu, povestea.

Alexandra (Ana Sorana Corneanu) e avocat stagiar, crede fără a cerceta în Dumnezeu şi vrea să salveze universul. Într-o bună zi, la companie vine Nicole (Mihaela Popa) o IT-istă de 28 de ani, care vrea să-şi facă testamentul, plănuind o sinucidere. Numai că imprevizibila, strania poveste de dragoste care se naşte între cele două, niciuna nemaiexperimentând înainte dragostea cu o persoană de acelaşi sex, amână sinuciderea. Pentru cât timp însă? Dezvăluie nişte demoni adormiţi într-o tragică poveste din trecut, în cazul lui Nicole, şi într-o debusolare fără cauză concretă, în cazul Alexandrei, moştenitoarea unei credinţe în Dumnezeu fără discernământ, prilej bun pentru replici de un umor inteligent, şi cam atât. O mulţime de sentimente şi ceva inexpicabil până la capăt stau la originea acestei relaţii deloc recomandate de duhovnicul creştin al tinerei avocate, o mulţime de frustrări împiedică o relaţie firească a fetei cu lumea, o mulţime de nedumeriri tulbură cele două vieţi.

Ana Sorana Corneanu şi Mihaela Popa joacă verosimil această poveste, pendulând între stări deloc puţine, dezvăluind dorinţe şi neputinţe care n-au nevoie de explicaţie, povestind despre sine printre lacrimi reţinute şi hohote de râs fals. Fiecare îşi conturează micul univers personal şi fiecare se teme de ce i se întâmplă, în zona în care dragostea, compasiunea, prietenia şi spiritul umanitar se întâlnesc. Le vedem în spaţiul impersonal al cabinetului de avocatură la început, apoi la un restaurant, apoi acasă la Nicole, apoi pe plajă – povestind şi trăind. Ce? O prietenie care e iubire şi pe care nu o înţeleg. O relaţie care nu o poate salva pe niciuna dintre ele de la propriul destin – pentru că nu e de ajuns, pentru că e falsă, pentru că e altceva decât îşi doreşte în realitate fiecare, pentru că e doar o scăpare de moment.

Alinare într-un univers în care Dumnezeu nu prea mai are loc, iar omul nu prea mai ajunge la el. Crize existenţiale pe o scenă unde replicile curg firesc şi crucea albă se colorează cu imagini dintr-o natură ce ne pare străină, foarte străină, o cruce pe care în scena finală Alexandra o poartă la propriu pe umeri… Frânturi de poveşti care se întâlnesc spre a da naştere unei noi poveşti. Întrebări la care fiecare răspunde altfel. Un spectacol al întrebărilor puse fără încrâncenare, cu o reală deschidere, un spectacol în ton cu preocupările publicului de azi, lucrat cu mai multă grijă decât destule alte producţii independente de la Bucureşti.”

https://yorick.ro/testament-cronica-unei-sinucideri-anuntate/